Sarbatoarea Sacrificiului. Binecuvantatele Zile de DhulHijjah. Povestea lui Avraam (Ibrahim, Pacea lui Allah fie asupra sa!)

Iata ca ne aflam, cu voia lui Allah, la poarta celei de-a doua mari sarbatori a islamului – Aid Al-Adhaa = Sarbatoarea Sacrificiului, prilej de bucurie si incantare pentru dreptcredinciosul musulman si de intoarcere si apropiere de Allah, Preaslavitul si Preainaltul intru adorare si venerare.

Si asa cum Aid Al-Fitr urmeaza unui important moment din viata musulmanului, ce se repeata si sa reinnoieste in fiecare an, si anume Postul in luna Ramadan, tot asa si Aid Al-Adhaa coincide unui moment crucial in viata musulmanilor, si anume Pelerinajul la Ka'bah, pentru cei pe care Allah Preainaltul i-a privilegiat cu bucuria de a putea da curs acestui al-cincilea stalp al islamului si a-si implini si completa prin aceasta, cu voia lui Allah, identitatea lor ca si musulmani, ca si dreptcredinciosi ai religiei islamului, despre care insusi trimisul lui Allah – Muhammad (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa!) a spus ca a fost cladit pe cinci stalpi, si anume: marturisirea ca nu exista alta divinitate in afara de Allah si ca Muhammad este trimisul lui Allah; Rugaciunea (As-Salat), Dania (Az-Zakat), Postul in Ramadan (As-Siam) si Pelerinajul la Ka'bah (Al-Hajj).

Acestea sunt cele doua unice sarbatori anuale recunoscute de islam si tot ceea ce este instituit ca si sarbatoare in afara acestora, precum zilele de nastere, Sfantul Valentin, Halloween, Anul Nou s.a.m.d. … toate sunt ratacire si copiere a unor practici si obiceiuri apartinand necredinciosilor si considerate o deviere de la drumul cel drept trasat de Coran si Traditiile profetului Muhammad (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa!), ce conduce catre Paradis.

Si daca cei mai multi dintre noi cunoastem binecuvantarile perioadei Ramadanului si ale sarbatorii ce ii urmeaza, mai putini, insa, cunosc privilegiile si binecuvantarile perioadei  ce inconjoara  Aid Al-Adha, privilegii si binecuvantari decurse tocmai din privilegiile si binecuvantarile primelor zece zile sin luna Dzul-Hijjah si, in special, a Zilei de Arafah, a al actului de adorare al Pelerinajului si al practicii Sacrificiului. Asupra acestora ne vom opri pe indelete in cele ce urmeaza.  

Primul aspect asupra caruia ne vom opri il reprezinta binecuvantatele zile  ale lunii Dhul-Hijjah.
Luna Dhul-Hijja este o perioada de adorare, iar o perioada de adorare aduce binecuvantari, binefaceri si prilejul pentru a ne corecta credinta si de a ne completa lipsurile si il aduce pe rob mai aproape de Stapanul sau, iar Allah binecuvanteaza si este Binevoitor cu cine doreste El.

Asadar, persoana care foloseste cu intelepciune aceste zile, ore si minute speciale, adorandu-l pe Allah si supunandu-i-se Lui, cu adevarat este o persoana norocoasa si ea este mai indreptatita pentru a fi binecuvantata de Allah, cu voia Sa.
Primele zece zile ale lunii Dhul-Hijjah sunt  o perioada binecuvnatata atat pentru pelerini cat si pentru cei care nu realizeaza pelerinajul, iar rasplata pentru faptele bune este mutiplicata in aceste zile.

Imamul Ibn Qayyim (Allah sa fie multumit de el) a spus:"Intr-adevar aceste zile sunt cele mai execelente zile pentru Allah", si aceasta a fost confirmat in Sahih Al-Bukhary de catre Ibn Abbas (Allah sa fie multumit de el!) care a relatat ca mesagerul lui Allah (Pacea si binecuvnatarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: "Nici o alta fapta nu e mai buna decat faptele facute in aceste zile". Atunci companionii (Allah sa fie multumit de ei!) au intrebat:"Nici macar Al-Jihad (lupta pentru cauza lui Allah)? Iar el (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa!) a raspuns:"Nici macar Jihad-ul de dragul lui Allah,cu exceptia cazului in care un barbat pleaca la Jihad riscandu-si viata si averea de dragului lui Allah si se intoarce fara nimic.

Spune Allah Subhanahu we Ta'ala, traducerea sensurilor:

‘’ Pe zori / Si pe cele zece nopti.’’ (Fajr:1,2)

Ibn Abas(Allah sa fie multumit de el!), a spus: " …cele zece nopti ‘reprezinta primele zece zile din Dhul-Hijjah"(luna pelerinajului) a calendarului islamic.

Si, de asemenea, spune Allah Subhanahu wa Ta'ala, traducerea sensurilor:
‘’ Si cheama-i pe oameni la Pelerinaj si ei se vor indrepta catre ti ne pe jos si pe camile slabe, sprintene, venind pe toate drumurile din departari,/ Pentru a vedea unele avantaje ale lor si pentru a pomeni numele lui Allah in zile hotarate asupra vitelor cu care El i-a inzestrat. ‘’Mancati din ele si dati sa manance si celui nefericit si sarac’’!’’ (Hajj:27,28)
Ibn Kathir (rahimahu Allah) spune: ‘’ Ibn Abbas spune ca ,’’zilele hotarate’’ sunt cele zece zile de Dhul-Hijjah.’’
A fost intrebat Shaikhul-Islaam Ibn Taymiyyah(rahimahullah) cu privire la cele zece zile de Dhul Hijjah si ultimele zece nopti de Ramadan, care sunt mai bune? A raspuns: ‘’ Cele zece zile de Dhul-Hijjah sunt mai bune decat zece zile de Ramadan, in schimb cele zece nopti de Ramadan sunt mai bune decat zece nopti de Dhul-Hijjah.’’ (Majmoo’ al-Fatawa vol.25 p.287)

La acest raspuns Imam Ibn al-Qayyim al-Jawziyyah(rahimahullah) a spus: ‘’ Daca o persoana inteleapta mediteaza un pic asupra acestui raspuns, il va considera suficient si complet, pentru ca nu sunt zile in care actiunile sunt mai bune decat in primele zile de Dhul-Hijjah, zile in care se gaseste Ziua de Tarwiyah (prima zi de hajj), ziua de Arafah si ziua de Nahr (sacrificiu). In schimb, ultimele nopti de Ramadan sunt noptile pe care Mesagerul lui Allah, salallahu aleihi wa sallam le traia adorandu-l pe Allah, si printre care se gaseste Laylat-ul Qadr care, e mai buna decat o mie de luni.’’ (Majmoo’ al-Fatawa 6/100).

Asa cum aminteam deja, zilele Dhul-Hijjah sunt cele mai binecuvantate, de aceea musulmanii ar trebui sa profite de acesta ocazie.Printre binecuvnatarile lui Allah se numara si aceea ca El ne-a oferit multe moduri prin care sa realizam fapte bune si sa-l adoram,astfel ca musulmanii pot fi in permanenta acitvi si conscventi in adorarea Stapanului lor.In continuare va prezentam cateva dintre multitudinea de fapte bune pe care le putem face in aceste zile:

Hajjul si Umrah, care sunt cele mai bune fapte pe care am putea sa le facem.
Abu Huraira (Allah sa-l aiba in mila Sa!) a relatat ca Trimisul lui Allah (pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: Intre o 'Umra  si alta 'Umra este o iertarea pacatelor ce s-au facut (intre ele); iar un Pelerinaj (Hajj) acceptat (de Allah) nu are alta rasplata decat Paradis. "(Bukhari, Muslim)
Postul:Tineti post cat mai multe zile posibil si, in special, in Ziua de Arafah.Postul e unul din cele mai bune fapte.Allah,dintre toate faptele bune,a ales pentru El postul dupa cum este aratat intr-un Hadeeth Qudsee:" Toate faptele fiilor lui Adam (oamenilor) sunt pentru ei insisi, cu exceptia postului,care este pentru Mine si Eu sunt Cel care il va rasplati pentru post."(Saheeh al-Bukhary)

Este sunnah sa se posteasca in Ziua de Arafah ( a noua zi a lunii Dhul Hijjah) pentru cei care nu efectueaza Hajjul.
Abu Qatada (Allah sa -l aiba in mila Sa!) a relatat: Trimisul lui Allah (pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui!) a fost intrebat in legatura cu tinerea postului in ziua de 'Arafa, iar el (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: Înseamna o spalare a pacatelor anului trecut si a anului ce urmeaza.(Muslim)

Este important de precizat in cazul postului in zilele lunii Dhul-hijjah posibilitatea combinarii intentiilor de a posti, astfel incat o persoana care posteste poate intentiona ca intr-una si aceeasi zi sa posteasca pentru a recupera una din zilele pe care le are inca de recuperat din Luna Ramadan si, in acelasi timp sa-si formuleze intentia de a posti cu intentia de a obtine Multumirea lui Allah in aceste binecuvantate zile, precum si intentia de a posti urmand exemplul profetului Muhammad (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa!) de a posti lunea si joia, daca ziua de Dhul-hijjah in care doreste sa posteasca se nimereste a fi luni sau joi. Asadar, pentru una si aceeasi zi de post se pot formula in acest caz trei intentii, iar rasplata, cu voia lui Allah, va fi pe masura.
Inmultirea actelor de adorare fata de Allah Subhanahu wa Ta’ala…Adz-dzikr (pomenirea lui Allah), precum si toate celelalte fapte iubite de Allah, cu mar fi rugaciunea, sadaqah (milostenia), Qiyam-ul-layl (rugaciunea de noapte), citirea Coranului…

Realizati cat mai multe rugaciuni Nauafel (voluntare, neobligatorii)
Reciati si memorati Coran
Abtineti-va de la nesupunere si pacate pentru ca nesupunerea este unul din motivele care atrage mania lui Allah. Mesagerul lui Allah (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: "Intr-adevar Allah are un simtamant  "al-Ghayrah" (onoare, prestigiu si manie daca ii este incalcata porunca) si aceast simtamant  "al-Ghayrah" este provocat atunci cand o persoana face lucruri pe care Allah le-a interzis."(Saheeh al-Bukharee si Saheeh al-Muslim) Asadar, dreptcredinciosului musulman I se impune pe cat mai mult posibil sa se tina departe de mania lui Allah.
Supunerea si oprirea de la toate acele lucruri pe care Allah le-a interzis este o forma de adorare si un mod de a castiga dragostea lui Allah.
Straduiti-va sa va cereti iertare intr-un mod cat mai sincer pentru ca a regreta si a cere iertare inseamna ca v-ati intors la calea lui Allah. Ideea de cainta ("tawbah") presupune renuntarea la toate acele fapte care nu ii plac lui Allah, intr-o maniera deschisa sau ascunsa, un puternic sentiment de regret datorat  lucrurilor pe care le-am facut, abandonarea imediata a faptelor neplacute, precum si convingerea si hotaratoarea de a nu ne mai reintoarce vreodata la ele.

Si atunci cand dreptcredinciosul musulman poate imbina cainta cu faptele bune in cele mai virtuoase zile amintite de Allah,aceasta reprezinta, cu adevarat, un semn al reusitei sale.

Si Allah Preainaltul spune:

Insa aceia care s-au cait,au crezut si au facut bine,aceia vor fi printre cei care izbandesc.

 [Surat Al-Qasas: 67]

Faceti acte de caritate
Participati la rugaiunea Aid si la predica ("Khutbah")

Referitor la rugaciunea de 'Aid (rugaciunea de sarbatoare), exista o serie de reguli, dintre care si aceea ca rugaciunea de aid este obligatorie pentru toti musulmanii, femei si barbati, tineri sau batrani, ca si sustinere a acestei afirmatii fiind adus si faptul ca daca, spre exemplu, prima zi de aid cade intr-o zi de vineri, atunci rugaciunea de aid ca avea intietate, fiind obligatorie participarea la aceasta, iar in ceea ce priveste rugaciunea de vineri, ea  va deveni in acest caz optional, anulandu-se astfel obligativitatea ei.

Profetul (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa!) obisnuia sa faca aceasta rugaciune in congregatie (in grup), iar intervalul orar specific acesteia se considera a fi dupa rasaritul soarelui, rugaciunea incepanadu-se fara adzan si fara iqamah (chemarile la rugaciune), dupa cum este semnalat in cele mai autentice relatari.
Rugaciunea de  aid are doua raka'a (unitati de rugaciune). Prima unitate de rugaciune incepe, ca si orice alte rugaciuni cu formula "Allahu Akbar" (numita "takbirat al-ihraam"), dupa care se face de mai multe ori takbir, iar la cea de-a doua uniotate de rugaciune se face de 5 ori takbir, fara a-l numara si pe cel pe care il rostim cand ne ridicam din prima raka'a.

Aishah (Allah sa fie multumit de ea!) a spus ca profetul (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa!) obisnuia sa faca de 7 ori takbir la inceputul primei raka'a si de 5 ori la inceputul celei de-a doau raka'a. De asemenea, cu privire la ridicarea mainilor la fiecare takbir si cu rostirea anumitor formula intre un takbir si un altul, cele mai autentice relatari arata faptul ca profetul Muhammad (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa!) nu obisnuia sa ridice mainile la fiecare takbir si nici sa rosteasca ceva intre doua takbir-uri, desi lasa o mica pauza intre acestea, asadar aceasta este singura modalitatea corecta si dreapta de urmat.

 Este mentionat faptul ca atunci cand termina de rostit takbir-urile profetul (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa!) incepea sa citeasca Surat Al-Fatihah, apoi din Surat Qaaf, atat in prima, cat si in cea de-a doua unitate de rugaciune, care sunt continuate apoi ca si orice alta rugaciune obisnuita.

 Cel care intarzie la rugaciunea de aid trebuie sa recupereze, rugandu-se, dup ace imamul a terminat, partea de rugaciune pe care a pierdut-o, ca si in cazul celorlalte rugaciuni obisnuite.

Este sunnah, adica urmare a exemplului profetului Muhammad (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa!) sa se tina o predica de catre imam ("khutbah") dupa rugaciunea de aid.

Participarea la khutbah de dupa rugaciunea de aid este optionala, spre deosebire de participarea la rugaciunea de aid, care este obligatorie.

Legat, de asemenea, de rugaciunea de Aid exista o serie de acte preferabile si care urmeaza exemplul nobilului nostru profet Muhammad (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa!), cum ar fi, spre exemplu, imbaierea generala pentru rugaciunea de Aid, purtarea celor mai alese vesminte, plecarea din casa in cazul rugaciunii de Aid Al-Adha fara a manca si intoarcerea grabnica pentru a manca din animalul sacrificat (spre deosebire de Aid Al-Fitr in cazul caruia profetul (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa!) nu iesea pana cand nu manca), mersul la moschee pe un drum si intoarcerea pe alt drum.

Aidul este pentru fiecare musulman prilej de bucurie si incantare si intarire a relatiilor dintre musulmani si a unitatii si fraternitatii acestora, prin adunarea lor si a interesului si ajutorului reciproc, precum si prilej de a spori legatura cu rudele de sange, felicitandu-i si vizitandu-i si  ajutandu-i pe cei aflati in nevoie, si toate acestea neavand alt scop decat multumirea lui Allah si obtinerea unei preaminunate raspalti.

Avand in vedere, insa, timpurile pline de ispite si incercari pe care le traim, dreptcredinciosul musulman ar trebui sa aiba grija intru a nu transforma aceasta comoara binecuvantata pe care o reprezinta zilele de inceput ale lunii Dhul-Hijjah si cu care Allah Preainaltul ne-a binecuvantat intr-un prilej de a atrage asupra lor mania lui Allah.

Si ar trebui ca in zilele de Aid, si, de altfel, in orice alte zile, sa stam departe de tot ceea ce ne-a fost interzis, cum ar fi iesirea femeilor musulmane in fata barbatilor straini de ele in haine neadecvate, machiate si parfumate, participarea la intruniri si petreceri in care muzica, amestecarea barbatilor si femeilor , poate, uneori chiar bautura, (Allah sa ne pazeasca!) sunt prezente, practicarea salutului strangandu-se mana intre barbati si femei si asa mai departe dintre acte si comportamente condamnate de credinta islamului si care il pot conduce pe om spre ratacire si pierzanie, spre flacarile iadului, de care cautam adapost la Allah Preainaltul!

Sacrificarea unui animal in ziua Aid al-Adha este, de asemenea, o alta fapta buna care il va aduce pe rob mai aproape de Domnul sau, Preaslavitul si Preainaltul.

Profetul lui Allah (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa!) a incurajat sacificarea unui animal de catre fiecare familie care gaseste mijloacele necesare de a a face aceasta, ca si semn de adorare si  supunere fata Allah Preaslavitul si Preainaltul.

Asa cum aratau unii invatati ai islamului, conditiile mentionate de sunnah profetului Muhammad (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa!) privind berbecul ce va fi sacrificat se refera la faptul ca varsa acestuia sa treaca de 6 luni, sa fie sanatos, nevatamat, sa fie ales dintre cele mai bune si mai frumoase animale pentru ca sacrificarea lui reprezinta un act de adorare a lui Allah Preaslavitul si Preainaltul, iar rasplata va fi pe masura, inshaAllah!

Sacrificarea animalului se face dupa rugaciunea de Aid, din el infruptandu-se familia, cat si cei nevoiasi carora li se va da milostenie, la libera alegere a celui care face sacrificiul, iar celui care doreste sa sacrifice un animal in ziua de Aid ii este interzis sa isi taie unghiile si parul pana ce nu a fost sacrificat animalul sau. 

Rasplata este inmultita, inshaAllah = cu voia lui Allah, si aveti foarte mult de castigat, asa ca straduiti-va sa realizati cat mai multe fapte bune in aceste binecuvantate zile.

Si dintre cele mai privilegiate zile din luna Dzhul-Hijjah se numara si Yawm Al-Arafah (Ziua de Arafah) - cea de-a noua zi din luna Dhul-Hijjah.

Ea este ziua in care pelerinii se aduna pe muntele Arafaat, rugandu-se si implorandu-l pe Stapanul lor, Preainaltul.
Ziua de Arafah are o importanta deosebita in Islam datorita faptului ca in aceasta zi Allah a desavarsit revelatia mesagerului Sau – Muhammad (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui!).
Omar ibn Khattab(Allah sa fie multumit de el!) a relatat in Saheeh al Bukharee si Saheeh Muslim despre un evreu care a venit al el si i-a spus:"O, conducator al dreptcredinciosilor! Este un verset in Quran, care daca ne-ar fi fost revelat noua,am fi declarat aceea zi, zi de sarbatoare" Omar l-a intrebat: "Care verset?" Evreul a raspuns:"In ziua aceasta am desavarsit religia voastra si am implinit harul Meu asupra voastra si am incuviintat Islamul ca religie pentru voi." (Surat Al-Maidah, 3). Atunci, Omar (Allah fie multumit de el) a raspuns:"Noi stim in ce zi si unde a fost revelat acest verset mesagerului lui Allah(Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui). A fost revelat cand statea pe muntele Arafaat, intr-o zi de vineri."
De asemenea, Ziua de Arafah este ziua in care Allah a facut un important legamant cu urmasii lui Adam(Pacea lui Allah fie asupra lui!), cu toata omenirea, Subhan Allah = Slava lui Allah!

Ibn Abbas(Allah fie multumit de el) a relatat:"Mesagerul lui Allah(pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui) a spus:" Cand Allah l-a creat pe Adam(pacea fie asupra lui) Allah a facut legamant cu el intr-un loc numit Na'maan in ziua de Arafah, dupa care i-a extras din el pe toti urmasii sai care vor fi nascuti pana la sfarsitul lumii,generatie dupa generatie,si i-a imprastiat pe toti in fata Lui pentru a face cu ei un legamant. Le-a vorbit lor direct, spunandu-le:"Oare nu sunt Eu Stapanul vostru?" iar ei cu toti au raspuns:"Ba da, depunem marturie ca asa este!" Si Allah, Preaslavitul si Preainaltul, ne-a lasat sa intelegem apoi de ce a pus toata omenirea sa marturiseasca ca El, Unicul, este Creatorul lor si ca nu exista alta divinitate care merita sa fie adoratain afara Sa. Si a spus Preainaltul cum ca: "Am facut aceasta pentru ca in cazul in care voi (oamenii) ati spune in Ziua Judecatii "Cu siguranta,noi nu am stiut despre aceasta.Noi nu am avut nici o idee ca Tu, Allah erai Stapanul nostru.Nimeni nu ne-a spus ca ar trebui sa te adoram numai pe Tine"....(extras dintr-un hadith sahheh, consemnat de Sheikh Al-Albanee.  Asadar, cu adevarat, Ziua de Arafah este o zi binecuvantata si nu poate exista un alt legamant mai important si mai valoros decat acesta.
Ziua de Arafah este ziua iertarii pacatelor, a eliberarii din Focul Iadului pentru oamenii prezenti pe muntele Arafaat.

A'ishah (Allah sa fie multumit de ea!) a relatat ca mesagerul lui Allah (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: "Nu exista alta zi in care Allah elibereaza mai multi oameni din Foc decat ziua de Arafah. El se apropie si ii intreaba mandru pe ingerii: Ce isi doresc acesti oameni(pelerinii?)" Prezent in Saheeh Muslim, acest hadith face referire la iertarea pacatelor pelerinilor, a celor care merg la Hajj.

De asemenea, postul in ziua de Arafah reprezinta o sunnah (urmarea exemplului profetului Muhammad – Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa!) si reprezinta o ispasire a pacatelor.
Hunaydah ibn Khaalid a relatat de la sotia sa ca sotiile profetului(Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui) au spus:"Mesagerul lui Allah(Pacea si binecuvantarea lui allah fie asupra lui) obisnuia sa tina post in a noua zi din luna Dhul-Hijjah ,ziua Aashoorah (a zecea zi din luna Muharram),in cele trei zile (de mijloc) ale fiecarei luni (ale calendarului Islamic) si in zilele de luni si joi…"(Saheeh by sheikh al-Albanee in Saheeh Abi Dawood vol.2,no.462)
In Saheeh Muslim este relatat ca mesagerul lui Allah(Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui) a fost intrebat despre postul in ziua Arafat,iar el a spus:"Postul in ziua Arafat ispaseste pacatele din anul trecut si anul urmator"(Saheeh Muslim).Acest post este mustahabb doar pentru cei care nu merg in pelerinaj,nu si pentru pelerini deoarece nu a existat aceasta practica pe vremea profetului(Pacea si binecuvantarea lui Alalh fie asupra lui) si chiar intr-o relatarea el a interzis postul pt pelerini in aceasta zi.Imamul at-Tirmidhee(Allah sa fie multumit de el)(d 275H) a spus:"Oamenii de stiinta considera ca este recomandat postul in ziua Arafah cu exceptia pelerinilor aflati pe muntele Arafaat".(Jaami-ut-Tirmedhee(3/377)

Referitor la  ruga din Ziua de Arafah, profetul (Pacea si binecuvnatarea lui Allah fie asupra lui!) a spus ca cea mai buna ruga este ruga din Ziua de Arafah.
Sheikh Saalih al-Fawzan a spus: Printre alte beneficii ale hajj-ului este si "ruga" de Arafah, iar profetul Muhammad salla Allahu alahi wa sallam a spus:Cea mai buna ruga este ruga din ziua Arafah,ruga pe care eu si profetii de dinaintea mea au spus-o: Laa ilaaha illa Allaah, uuahdahu laa shariika lahu, lahu-l-mulk uua lahu-l-hamd uua huua 'alla kulli shay'in Qadiyr = Nu exista alta divinitate in afara de Allah, Unicul, Care nu are pe nimeni asociat, a Lui este Imparatia si a Lui este Lauda si El este peste tot cu putere.  (musnad Ahmad si sunnan tirmidhee-autentificat de Sheikh Al-Albanee)
Yawm An-Nahr (Ziua de Sacrificiu): Cea de-a zecea zi a lunii Dhul-Hijjah este cea mai importanta zi a Haji-ului. Este cunoscuta sub denumirea de Yawm An-Nahr (ziua sacrificiului) si marcheaza momentul unuia dintre cele mai importante ritualuri al Hajji-ului si sfarsitul acestuia - sacrificiul.In aceasta zi musulmanii sarbatoresc generozitatea si binecuvantarile lui Allah.Mesagerul lui Allah(Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui!) a spus:"Cea mai importanta zi a Hajji-ului (pelerinajului) este ziua sacrificiului".(Saheeh by Shaikh al-Albanee in Irwa al Ghaleel)no:1101)Abu Dawood nr:1945)
Imamul Ibn Taymiyyah(d.728H) a spus:"Cea mai importanta zi a saptamanii este ziua de vineri,parere impartasita de toti invatatii.Si cea mai importanta zi a anului este ziua sacrificiului.O parte a invatatilor considera cea mai importanta zi a anului ca fiind ziua Arafah.Totusi,prima opinie este cea corecta pentru ca in Sunnah este relatat ca profetul (pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui) a spus:"Cea mai importanta zi pentru Allah este ziua sacrificiului,apoi ziua Qarr (ziua in care musulmanii ajung in Mina."(Saheeh by Sheikh al-Albanee in Irwa al Ghaleel(nr:2018)relatat de Abu Dawood no:1765)(Majmoo al Fatawa vol:25,pp.288).
Ziua Sacrificiului este cunoscuta si sub denumirea de Eid-al-Adhaa, sarbatoarea sacrificiului si este una din sarbatorile pe care Allah le-a destinat musulmanilor.

Mesagerul lui Allah(Pacea si binecuvantarea lui Allah sa fie asupra lui!)a spus:"Ziua Al-Fitr,ziua An-Nahr si zilele At-Tashreeq (cele trei zile care urmeaza zilei sacrificiului) sunt zilele noastre de sarbatoare;acestea sunt zilele noastre in care mancam si bem." – ceea ce indica si interzicerea postului in aceste zile - Saheeh by Shaikh al-Albanee in Saheeh al-Jamee(nr:8192)relata de Musnad Ahmad(nr:1945)
Una dintre actiunile carora dreptcredinciosul musulman ar trebui sa le dea curs in aceste zile este si "takbir"-ul, adica rostirea formulei "Allahu Akbar" = Allah este Cel mai Mare.

Sheikhul Ibn Taymiyyah(Allah sa fie multumit de el) a spus: Cel mai corect mod de a face Takbir, este acela cu care au fost de acord si predecesorii sai,dar si invatati si imamii companionilor,si anume, incepand a face Takbir de la rugaciunea de Fajr (in zori) in ziua de Arafah (a 9-a zi de Dhul-hijjah) si  pana in ultima zi de sarbatoare (a 13-a zi a lunii Dhul-hijjah),dupa fiecare rugaciune.(Majmoo al-Tatawa(24/220))

Imamul al-Khattaabee(Allah sa fie multumit de el)(d.456H) a spus:"Inteleptiunea care sta in a face Takbir este ca in perioada ignorantei oamenii obisnuiau sa faca sacrificii pentru Taaghooti lor(obiecte pe care le adorau, idoli).De aceea Takbir –ul a fost recomandat pentru a arata ca sacrificarea se face ca un act dedicat in totaliatea lui Allah, mentionand numai numele Sau.(Fath al-Baree)
In ceea ce priveste formula prin care se rosteste Takbir – ul nu exista nici o relatare clara,  autentica de la mesagerul lui Allah(pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui).Totusi, companionii au relatat o serie de formulari, una dintre ele fiind cea a lui Ibn Mas'ood(Allah sa fie multumit de el):Allahu Akbar,Allahu Akbar,La Ilaha ila Allah,Allahu Akbar,Allahu Akbar ua lillahi-Hamd (Saheeh Irwaa al_Ghaleel(650), Daraqutne, ibn Shaibah), care in traducere in limba romana ar insemna - Allah este Cel mai Mare, Allah este Cel mai Mare,Nu exista alta divinitate in afara de Allah, Allah este Cel mai Mare si lui Allah ii apartine toata lauda.
Este indicat ca in aceste zile sa realizati mai mult Tahlil – rostirea formulei "la ilaha illa Allah",Takbeer – rostirea formulei "Allahu Akbar" si Tahmid – rostirea formulei "Alhamdulillah – lillahi-l-hamd".
Asa cum spune Allah Preainaltul in Nobilul Coran:

"Si preamariti numele lui Allah in zilele indicate...

(Surat Al-Hajj:28)

Cand a fost explicat acest verset s-a spus ca ar fi vorba de primele zece zile din luna Dhul-Hijjah.Invatatii recomanda ca in aceste zile sa se faca mai mult Dhikr(pomenirea lui Allah),deoarece mesagerul lui Allah(pacea si binecuvantarea lui Allah sa fie asupra sa) a spus:"Nu exista zile mai importante pentru Allah sau in care faptele sunt mai placute pentru El decat aceste 10 zile,asa ca faceti mai mult Tahlil, Takbeer si Tahmid in aceste zile" (Musnad Ahmad)
Ishaaq a relatat de la invatatii Taabi"een ca in aceste zile obisnuiau sa spuna:Allahu-Akbar, Allahu-Akbar; Laa-ilaaha-ill-Allah; uaAllahu-Akbar, Allahu-Akbar; ua-lillaahil-hamd.
Este un lucru placut sa se ridice vocea atunci cand se spune Takbir in piete, case, strazi, moschei si in alte locuri,dovada fiind spusele lui Allah PreaInaltul in Surat Al-Hajj versetul 37:

"...pentru ca voi sa-L preamariti pe Allah,pentru ca v-a calauzit pe voi.."

Imamul Bukhary a consemnat ca Ibn Umar si Abu Hurayra(Allah sa fie multumit de ei) ieseau in piete in primele zece zile ale lunii Dhul-Hijjah si oamenii repetau dupa ei Takbir cand acestia spuneau Tabkir.(Saheeh al-Bukhary)
Conform invataturilor Sunnah, Takbir trebuie spus individual. Pronuntarea Takbir-ului in adunare,fiecare proununtand Takbir in acelasi timp,nu e permisa pentru ca nu ne-a fost transmisa aceasta parctica de la generatiile anterioare ale companionilor si a celor care i-au urmat.Acesta regula se aplica pentru orice ce fel de pomenire a lui Allah(dhikr)cu exceptia cazului in care o persoana nu stie ce sa spuna.In acest caz el poate repeta in acelasi timp cu altcineva pana invata sa spuna singur.

Zilele  de inceput ale lunii Dhul-Hijjah, precum si Sarbatoarea Sacrificiului = Aid Al-Adhaa sunt innobilate de unul dintre cele mai importante evenimente si acte de adorare din viata dreptcredinciosului musulman, si anume, Pelerinajul – Al-Hajj.

Din punct de vedere lingvistic, cuvantul "Hajj" inseamna "a porni spre un loc".

Din punct de vedere islamic, Hajj-ul se refera la pelerinajul efectuat anual de musulmani la Mekkah, cu intentia de a realiza anumite ritualuri religioase.
Hajj-ul si ritualurile sale au fost prescrise de Allah in timpul profetului Ibraahim(Avram - Pacea fie asupra lui!), caruia lui si fiului sau Ismail (Pacea lui Allah fie asupra lui!) Allah Preainaltul le-a incredintat construirea Ka'bei- Casei lui Allah (in sensul de loc de rugaciune)  si spune Allah Preaslavitul si Preainaltul in Nobilul Coran:
"Si adu-ti aminte cand noi i-am aratat lui Avram locul casei (al-Kabbei), zicandu-i: "Nu-mi face Mie nimic ca asociat si curateste Casa Mea pentru aceia care o inconjoara si pentru aceia care stau in picioare rugandu-se si pentru cei care se prosterneaza!"

(Surat Al-Hajj, 26)

Dupa construirea Ka'bei,Ibrahim(pacea fie asupra lui) venea in fiecare an pentru a realiza pelerinajul ,iar dupa moartea sa aceasta practica a fost continuata de fiul sau, Ismail (Pacea lui Allah fie asupra lui!).

Odata cu trecerea timpului, insa, atat modalitatea de realizare a pelerinajului cat si scopul acestuia,au fost modificate.Odata cu raspandirea idolatriei in Arabia,Ka'bah si-a pierdut puritatea ca si loc de rugaciune si idolii au fost asezati in interiorul acesteia.Peretii sai au fost acoperiti cu poezii si picturi,si chiar o pictura reprezentandu-i pe Isus si mama sa Maria,si in cele din urma peste 60 de idoli au fost asezati in jurul Ka'bei.
In timpul pelerinajului propriu-zis,atmosfera din jurul incintelor sacre ale Ka'bei era asemanatoare cu cea a unui circ.Barbatii si femeile inconjurau Ka'ba dezbarcatii, sustinand ca ei trebuie sa se prezinte in fata lui Allah asa cum au fost nascuti. Rugaciunile lor au fost deviate de la pomenirea sincera a lui Allah si au fost reduse la batai din palme,suieraturi si suflatul in goarne.Chiar si talbeeyah a fost modificata prin adaugirea:"Nimeni nu este asociatul Tau decat cel caruia tu ii permiti.Tu esti Stapanul sau si Stapanul lucrurilor pe care el le poseda"
Sacrificarile erau facute,de asemenea,tot in numele lui Allah.Totusi,sangele animalelor sacrificate era improscat pe peretii Ka'bei,iar carnea era ataranata pe stalpii care inconjoara Ka'bah,sugerand credinta ca Allah cere sangele si carnea acestor animale.
Muzica,bautura,adulterul si alte acte de imoralitate erau raspandite printre pelerinii ,iar concursurile de poezie au devenit o parte importanta a pelerinajului.In cadrul acestor competitii poetii glorificau curajul si splendoarea barbatilor din tribul lor si spuneau povesti exagerate despre lasitatea si zgarcenia celorlalte triburi.Se intreceau si in generoazitate atunci cand sefii de trib faceau mancare in cazane enorme si ii hraneau pe pelerinii doar pentru a deveni cunoscuti pentru generozitatea lor.
Prin urmare ,oamenii au abandonat invataturile stramosului si conducatorului lor Ibarahim(pacea fie asupra lui).Casa Sfanta,construita numai pentru adorarea lui Allah a fost profanata de pagani,iar ritualurile pe care le satbilise pentru ei au fost complet denaturate.Aceasta situatie trista a continuat apropare 2500 de ani.Insa dupa aceasta indelungata perioada a venit timpul sa i se raspunda rugamintilor lui Ibrahim (Pacea lui Allah fie asupra lui!):
"Doamne trimite-le lor un Trimis dintre ei,care sa le recite versetele Tale si sa ii invete Cartea si Intelepciunea si sa ii curateasca pre ei.Doara Tu esti Atotputernic, Intelept.

(Surat Al-Baqara, 129)
Si, cu adevarat,un barbat pe nume Muhammad ibn Abdullaah(pacea si binecuvantare lui Allah fie asupra lui)a fost nascut in acelasi oras in care, cu mii de ani in urma,  Ibrahim (pacea fie asupra lui) Il implorase pe Stapanul sau.

Timp de 23 de ani,profetul Muhammad(pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui) a facut totul pentru raspandirea mesajului monoteismului, al Unicitatii lui Allah Preaslavitul si Preainaltul - acelasi mesaj cu care Ibrahim si toti ceilalti profeti au fost trimisi - si a instaurat legea lui Allah pe pamant. El a depus tot efortul pentru a preamari cuvantul lui Allah si victoria sa asupra necredintei a culminat cu distrugerea idolilor din interiorul Ka'bei, care a redevenit centrul universal al credinciosilor care adora O Singura  Divinitate adevarata.
Profetul(pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui) nu numai ca a curatat Ka'bah de lucrurile murdare, dar a si restabilit ritualurile pelerinajului care fusesera instaurate din porunca lui Allah in timpul lui profetului Avraam - Ibraahim(pacea fie asupra lui).

Astfel, in Nobilul Coran au fost revelate ordine precise cu scopul de a elimina toate falsele ritualurile care erau raspandite in perioada preislamica.Allah a interzis toate actele indecente si rusinoase, si spune Preainaltul:
"Aceluia care s-a decis sa faca pelerinajul in aceste luni ii sunt oprite in timpul pelerinajului impreunarea cu muierea,nesupunerea si cearta..."

(Surat Al-Baqara, 197)

Competitiile intre poeti prin care ii slaveau pe stramosii si reusitele conducatorilor de trib au fost oprite, si, in schimb,Allah le-a spus:
"Si daca ati implinit randuielile voastre,pomeniti-L salvindu-L pe Allah,asa cum ii pomeniti pe parintii vostri,ba chiar cu si mai mare ravna sa-L pomeniti."

(Surat Al-Baqara, 200)

Si competitiile facute pentru a arata care este mai generos de dragul falirii au fost , de asemenea,  interzise. Desigur,  hranirea pelerinilor infometati a fost incurajata pentru ca aceasta parctica se realiza si pe vremea lui Ibrahim(pacea fie asupra lui), dar Allah a poruncit ca sacrificarea animalelor pentru harnirea pelerinilor sa se faca doar pentru a cauta multumirea lui Allah si nu pentru a cauta sa devina faimosi sau pentru a fi laudati de ceilalti oameni.
Allah spune:
"...Pomeniti numele lui Allah asupra lor,cand ele se afla cu piciorul legat pregatite pentru a fi junghiate.Apoi,cand ele cad pe o parte,mancati din ele si dati sa manance si celui nevoias care nu cere si celui care cere cu umilinta..."

(Surat  Al-Hajj, 36)

In ceea ce priveste lamentabila practica a improscarii sangelui animalelor pe peretii Ka'bei si a atarnarii lor pe altare, Allah i-a informat foarte clar:

"Nu vor ajunge la Allah carnea si sangele lor,ci va ajunge evlavia voastra(Taqwaa)..."

(Surat Al-Hajj, 37)
Profetul(pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui) a interzis si inconjurarea Ka'bei de catre oamenii dezbracati,iar argumentul pe care il foloseau paganii pentru a justifica aceasta practica a primit o replica foarte aspra in intrebarea pusa de Allah:
"Spune:Cine a oprit podoaba oranduita de Allah,pe care El a facut-o pentru robii Sai?"

(Surah Al-'A'raaf,  32)

O alta practica care a fost interzisa de textele Nobilului Coran a fost aceea de a pleca in pelerinaj fara a lua nici o provizie in calatorie.In perioada preislamica,unii oameni care se considerau mutawakkiloon(oameni care isi pun in totalitate increderea in Allah) cerseau mancare pe tot parcursul calatoriei pentru a realiza pelerinajul.Ei considerau acest comportament ca pe un semn al evlaviei si ca pe o dovada a credintei pe care o aveau in Allah.Totusi, Allah a precizat oamenilor cum ca una din conditiile de baza pentru realizarea pelerinajului este aceea de a avea destule provizii pentru calatorie.Allah spune:
"...Luati cu voi provizie,dar cea mai buna provizie este evlavia!..."

(Surat Al-Baqara,  197)

Astfel, toate practicile preislamice care erau bazate pe ignoranta,au fost desfiintate,iar pelerinajul a redevenit un model de evalvie,de teama si supunere fata de Allah,de puritate,de modestie si strictete.

De acum,cand pelerinii ajungeau la Ka'bah nu mai gaseau carnavalele si zburdalnicia si neseriozitatea care inainte ocupau mintea pelerinilor. Acum ,pomenirea lui Allah se facea la fiecare pas si fiecare actiune si sacrificare erau dedicate numai Lui, Preainaltul.

Acesta este pelerinajul care merita sa fie rasplatit cu Raiul, asa cum si profetul Muhammad (pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui) spunea:"Rasplata unui Hajj acceptat este Raiul".
Fie ca Allah Preaslavitul si Preainaltul sa ne binecuvanteze pe fiecare dintre noi cu privilegiul de a-I vizita Casa si de a realiza pelerinajul intocmai asa cum l-a realizat si profetul Muhammad(pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui), amin.

Asadar, Hajj-ul este supunere si adorare si o scoala, un prilej de educare,  pentru sinele omului, si in acelasi timp un prilej de apropiere si intoarcere la Allah Preaslavitul si Preainaltul intru adorare sincera si devotata numai a Acestuia.

Si Subhan Allah = Slava lui Allah, fiecare dintre faptele si evenimentele care marcheaza Hajj-ul sunt imbibate de conotatii si semnificatii istorice si religioase si au o puternica incarcatura afectiva pentru cei pe care Allah Preaslavitul si Preainaltul i-a ales sa fie dintre "zuuaar Ar-Rahman" = "vizitatorii Celui Milostiv", cei pe care Preainaltul i-a ales si i-a binecuvantat cu privilegiul de a-I vizita Preasfanta Sa Casa. Fie ca Allah Cel Generos sa ne faca dintre acestia cat mai curand cu putinta, amin!

Si astfel, atunci cand face Tauuaaf (cele 7 rotiri in jurul Ka'abah, in sens invers mersului acelor de ceasornic) pelerinul isi aminteste se "parintele" lui Ibrahim (alaihi sallam), care a construit Casa pentru a fi un loc de adunare pentru omenire si un loc de siguranta, si care i-a chemat pentru a efectua acest pelerinaj la aceasta Casa. Si Profetul nostru Muhammad (salla Allahu alaihi wa sallam), de asemenea, i-a chemat pentru a efectua acest pelerinaj la aceasta Casa. Moise, Iona si Isus (pacea lui Allah fie asupra lor) au efectuat, de asemenea, pelerinajul la aceasta Casa. Aceasta casa a fost un simbol si un loc de intalnire pentru acesti Prooroci; si cum ar putea fi altfel, de vreme ce Insusi Allah Preaslavitul si Preainaltul, Domnul si Stapanitorul tuturor acestora, i-a poruncit lui Ibrahim (alaihi sallam) sa o construiasca si sa o cinsteasca?!
Si cand a bea apa Zamzam, lui ii este amintita binecuvantarea pe care Allah a revarsat-o asupra omenirii, sub forma acestei ape sfinte, din care milioane de oameni au baut de-a lungul veacurilor, dar niciodata ea nu a secat, Subhan Allah = Slava lui Allah.

Atunci cand bea aceasta apa pelerinul este incurajat sa faca "du'aa (ruga), conform spuselor profetului Muhammad (salla Allahu alaihi wa sallam): „Apa Zamzam este buna (iti va fi de folos) pentru orice nevoie pentru care o bei." (relatat de Ibn Maajah, 3062; Ahmad, 14435. Acesta este un hadeeth hasan, clasificat ca atare de Ibn al-Qayyim - Allah sa aiba mila de el - in Zaad al-Ma'aad, 4 / 320).

Si legat de apa zamzam, sa nu uitam, de asemenea, cum ca acesta este si numele renumitului izvor din Mekkah ..Este raul lui Ismail,fiul lui Ibrahim(Avraam) - Pacea si binecuvantarea fie asupra lor – raul prin care Allah Cel Generos si Daruitor a stins setea micutului Ismail. Sarmana sa mama cauta apa pentru el,si nu gasea nicaieri, intr-un loc desertic, lipsit de orice urma de vietuire. Urca in continuu pe varful muntelui si cobora, cu inima stransa de teama si de durere pentru sarmanul ei prunc infometat si insetat, pana cand Allah l-a trimis pe Ingerul Jibril (Pacea lui Allah fie asupra sa!) care a lovit pamantul cu aripile lui si apa a tasnit, Subhan Allah = Slava lui Allah!

Invatatii spun ca este recomandat pentru pelerinii care efectueaza Haj sau Umrah si pentru orice musulman, in general ,sa bea din aceasta apa, asa cum este consemnat in Sahih Bukhary ca ar fi facut si profetul (sallallahu alahi wa sallam).
Avem o relatare de la Abu Dharr(Allah sa fie multumit de el) cum ca profetul Muhammad ( sallallahu alahi wa sallam) a spus in legatura cu apa zamzam cum ca: Este o binecuvantare, este hrana si potolire(a foamei si setei)(Muslim)
Al-Tayaalisi a adaugat intr-o alta versiune " Este vindecare pentru cei bolnavi"
Aceasta inseamna ca acea persoana care bea apa zamzam nu mai are nevoie de alta hrana si se va vindeca de boala lui, inshaAllah (cu voia lui Allah), dar toate acestea cu conditia de a o bea cu convingere, sinceritate si credinta.
Invatatii deasemenea au mentionat cum este recomadat sa bem apa zamzam, si anume:
-indreptati in directia Ka'abah

-Sa spunem Bismi-llah

-Sa bem 3 inghitituri, cu pauza intre ele

-Sa il laudam pe Allah la final – sa spunem "Alhamdulillah"

-Sa nu bem din picioare (asa cum de alfel nu este recomandat se bea nici o alta apa / bautura, si referitor la aceasta, invatatii in islam au mentionat ca hadithul de la Ibn Abaas (Allah sa fie multumit de el!) care a spus ca i-a dat profetului (sallallahu alahi wa sallam) apa zamzam si el a baut stand in picioare este sahih si se gaseste in Sahih Bukhary, ceea ce indica faptul ca este permis sa bem din picioare(nu este haram), dar este Makrooh (neplacut, nerecomandat).

Invatatii spun, de asemenea, cum ca cel care bea apa zamzam ar putea sa-si stropeasca cu cateva picaturi capul ,fata si pieptul sa faca multa duah (rugi) si sa o bea cu credinta ca aceasta ii va aduce beneficiu, atat in aceasta lume, cat si in Viata de Apoi.
Si aceasta conform relatarii despre profetul Muhammad (sallallahu alehi wa sallam) care a spus: "Apa zamzam este pentru scopul pentru care a fost bauta" (Ibn Maajah)
Unii invatati recomanda oamenilor sa ia apa si sa duca in tarile lor, pentru ca ea este vindecare pentru cei care cauta vindecarea.

S-a relatat cum ca sotia profetului (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui!) - Aisha (Allah sa fie multumit de ea) a luat niste apa zamzam intr-un recipient si a spus: Mesagerul lui Allah (sallallahu alahi wa sallam) a adus apa cu el si obisnuia sa le dea  bolnavilor sa bea din ea.

 (Tirmidhy)
Consensul invatatilor este ca o persoana se poate chiar spala cu apa zamzam, dar au sfatuit ca aceasta spalare sa nu fie pentru indepartarea impuritatii majore(najaasah), acesta fiind nerecomandat (makrooh).

Si revenind la faptele si evenimentele specifice Hajj-ului, atunci cand va face – As-Saa'y, adica parcurgerea distantei dintre As-Safaa’ si Al-Marwah, pelerinul, cu siguranta, isi va fi amintit de testul indurate de Haajar, mama lui Ismal si sotia lui Ibrahim (Pacea lui Allah fie asupra lor!) si modul in care ea a fugit inainte si inapoi intre As-Safaa’ si Al-Marwah, in cautarea apei, care l-ar fi putut salva pe micutul ei fiu insetat, Ismail. Si amintindu-si rabdarea si staruinta acestei femei in fata acestei posibile calamitati si permanenta sa incredere si indreptare catre Domnul ei, aceasta va fi un prilej de intelegere pentru pelerin ca aceasta este atitudinea cea mai potrivita in orice gen de situatie.

Si cand un om isi aminteste lupta si rabdarea si staruinta si credinta acestei biete femeie, poate ca va gasi mai usor de suportat propriile sale problemele.
Si statul in picioare (al-uuqoof) pe Muntele Arafaat ii va aminti, poate,  pelerinului de multimea de oameni printre care se va afla in Ziua Judecatii,  asteptand socotirea sa. Si daca fie si numai pentru cateva ore omul se va simti obosit de la atata stat in picioare intr-o multime de mii de oameni, cum va fi oare statul sau in multimea de oameni desculti, goi, tematori, timp de cincizeci mii de ani in Ziua Judecatii? Fie ca Allah sa ne aiba pe fiecare dintre noi in paza Sa si sa ne rasplateasca pe noi si pe cei dragi noua cu Paradisul, fara a fi socotiti, amin!

Si cand arunca pietricele la Jamaraat, pelerinul musulman se antreneaza, de asemenea,  pe sine insusi intru a se supune Lui Allah Preaslavitul si Preainaltul intr-o forma absoluta si neconditionata, chiar daca el nu intelege motivul, ratiunea si intelepciunea aflata in spatele acestei aruncari (ramy), si, in pofida faptului  ca nu pot face legatura intre aceste prescrieri si scopul lor, aceasta este o manifestare de completa supunere si adorare a Domnului sau Cel Unic, Allah.
Si cand la sfarsitul Pelerinajului el sacrifica ofranda sa (al-hady), ii este amintit lui de marele eveniment atunci cand nobilul nostru profet Ibrahim (Pacea lui Allah fie asupra sa!) s-a supus comenzii Domnului Sau Care ii cerca credinta si supunerea fata de El, Preainaltul, de a-l sacrifica pe fiul sau preamult dorit si iubit, Ismail (Pacea lui Allah fie asupra sa!), si aceasta dupa ce el crescuse deja si devenise un ajutor pentru tatal sau. Omul isi aminteste astfel ca pentru cel a carui credinta este dreapta, nu exista loc pentru emotii si ezitari care sa mearga impotriva Ordinelor si Interdictiilor Lui Allah. Acest lucru il invata sa raspunda la ceea ce Allah ii impune cu intelepciune, asa intocmai cum si Ismail i-a raspuns tatalui sau Ibrahim (Pacea lui Allah fie asupra sa!) atunci cand acesta i-a povestit despre visul in care Allah ii poruncea sa il sacrifice, asa dupa cum bine este amintit in Nobilul Coran:

 “O, tata! Fã dupã cum ti se porunceste, caci ma vei afla pe mine - daca va voi Allah - printre cei rabdatori!”

 (Surat As-Saffat, 102)

Si pentru aceasta minunata supunere a sa, l-a rasplatit pe Ibrahim (Pacea lui Allah fie asupra sa!) si a trimis in locul fiului pe care i se ceruse sa il sacrifice un berbec ca si jertja, caci Allah este Milostiv Indurator si nu ii face pierzatori pe supusii Sai dreptcredinciosi, chiar daca ii supune uneori la cele mai grele si diverse teste si incercari.

Iar cand pelerinul iese din ihraam-ul sau si lucrurile care au fost interzise devin din nou permise, aceasta il invata o lectie despre roadele rabdarii si cum ca, dupa greutate vine usurinta. Cel care raspunde la chemarea Lui Allah va avea parte de bucurie si fericire, dar aceasta bucurie nu poate fi cunoscuta de catre oricine, ci, cu adevarat, numai de aceia care au gustat dulceata ascultarii si a supunerii, asa cum este, spre exemplu, si bucuria resimtita de cel care posteste atunci cand rupe postul lui, sau de catre cel care se roaga Qiyaam in ultima parte a noptii, dupa ce a terminat rugaciunea, Subhan Allah = Slava lui Allah.
Si cand, in sfarsit, pelerinul a terminat de efectuat toate ritualurile de Hajj asa cum au fost prescrise de catre Allah si in modul in care Ii sunt placute lui Allah Preainaltul, el are speranta ca Domnul sau ii va ierta lui toate pacatele, asa cum profetul  Muhammad (salla Allahu alaihi wa sallam), ne-a binevestit  intr-un hadeeth saheeh (relatare autentica): "Oricine face Hajj de dragul Lui Allah si nu are relatii sexuale (cu sotia sa), nu comite pacat, sau nu se cearta pe nedrept in timpul Hajj-ului, se va intoarce acasa ca in ziua in care mama lui i-a dat nastere (adica fara nici un pacat).(Relatat de Bukhari, 1449; Muslim, 1350). Asadar, constiinta acestui fapt il indeamna pe dreptcredinciosul musulman proaspat  intors de la Hajj sa inceapa o noua pagina in viata lui, o pagina alba si imaculata, fara pacat.
Si cand vine inapoi la sotia si copiii sai, si traieste bucuria reuniunii, aceasta ii aminteste de o si mai mare bucurie, si anume bucuria reuniunii lor in Paradis, inshaAllah = cu voia lui Allah.  Acest lucru ii reaminteste, de asemenea, cum ca cea mai mare pierdere poate fi pierderea propriului sine si a familiei sale in Ziua Invierii, dupa cum adevar spune Allah Preaslavitul si Preainaltul in Nobilul Coran:

“Cei care pierd sunt aceia care si-au pierdut sufletele lor si familiile lor in Ziua Învierii! Aceasta este pierderea invederata! "

(Surat Al-Zumar, 15)
Aceasta il va face, asadar, sa lupte din rasputeri pentru a se salva pe sine insusi, cat si familia lui si a-si da sansa fericirii si reintalnirii vesnice in Gradinile Paradisului, printr-o continua si nestramutata devotiune intru adorarea lui Allah, Unicul, Care nu are pe nimeni egal, in toate aspectele vietuirii sale.

Hajj-ul este, cu adevarat, un eveniment major in viata oricarui om care simte si traieste ca un adevarat musulman, ca un adevarat si devotat supus lui Allah.

Imploram acceptarea Pelerinajului lor pentru cei pe care Allah i-a binecuvantat in acest an cu privilegiul de ai vizita Preasfanta Sa Casa si ne rugam Lui, Preinaltul sa ne intareasca intru supunerea noastra fata de El si sa ne binecuvanteze si pe noi intru a fi pelerini la Ka'abah, cat mai curand, inshaAllah = Cu voia lui Allah, amin!

Asa dupa cum bine se poate observa, majoritatea evenimentele legate de Aid Al-Adhaa, si, in special, ritualul Hajj-ului au o foarte mare legatura cu istoria de viata nobilului profet al lui Allah - Avraam (Ibrahim - Pacea lui Allah fie asupra sa!), figura proeminenta si elevata, atat in credinta idaismului, cat si a crestinismului si islamului.

Maretia si nobletea caracterului acestui nobil profet sunt creionate insa intr-o limpede si stralucitoare  lumina in versetele Nobilului Coran.  Iar Ibrahim (Pacea lui Allah fie asupra sa!) este in sinea sa un model de om si un exemplu de urmat pentru oricine nadajduieste intr-o calauzire binecuvantata si intru a-si trai viata fiind, cu adevarat, supus si devotat numai lui Allah, Unicul, Preaslavitul si Preainaltul, tanjind la rasplata Domnului sau si la obtinerea Paradisului.

 Tocmai pentru aceasta am ales cu aceasta ocazie, sa cunoastem impreuna, pe scurt, povestea nobilului profet Avraam (Ibrahim – Pacea lui Allah fie asupra sa!).

El este Avraam, cel căruia Însuşi Domnul său i-a acordat denumirea de „ales” al Său, după cum l-am regăsit ca fiind prezent în Coran:

„Şi cine are mai bună credinţă decât acela care se supune lui Allah[1] şi plineşte fapte bune, urmând religia lui Avraam cel drept întru credinţă? Şi Allah l-a primit pe Avraam ca „prieten”.”

(Coran, Surat An-Nisa’a, 125)

Si ce poate fi mai măreţ pentru un om decât să fie numit „prieten” / "apropiat intim" al Celui căruia i se supune?! Si dacă ar fi să vorbim, spre exemplu, despre oameni obişnuiţi... cum ar trebui oare să fie un sclav, un supus,  pentru ca insusi stăpânul său să-l numească propriul său prieten?!

Şi „Avraam era blând, căinător şi rugător.” (Coran, Surat Hud, 75). El se apropia întotdeauna de Domnul său şi cu deplină supunere căuta pavăză şi îndrumare întru Acesta. Şi el era cel „drept întru credinţă”, şi se ruga Domnului său:

„Doamne, fă această ţară un loc sigur şi fereşte-mă pe mine şi pe fiii mei să nu-i adorăm pe idoli!

Doamne, ei i-au dus în rătăcire pre mulţi oameni. Cel ce mă va urma va fi dintre ai mei, iar cel ce nu mi se va supune..., Tu eşti Iertător şi Îndurător.

Doamne, eu am aşezat o parte dintre urmaşii mei (Ismail şi urmaşii săi) într-o vale fără verdeaţă (Meka), în apropiere de Casa Ta cea Sfântă. Doamne, pentru a împlini ei Rugăciunea! Şi fă inimile unor oameni să încline cu dragoste către ei şi dă-le lor din roade spre viţuire, poate că ei vor fi mulţumitori.

Doamne, Tu ştii şi ce ţinem ascuns şi ce lăsăm să se vadă, căci nu-i este nimic ascuns lui Allah, nici de pre pământ şi nici din cer.

Laudă Domnului meu, care mi i-a dat mie, în ciuda bătrâneţelor mele, pe Ismail şi pe Isaac! Domnul meu este Cel care aude rugăciunile.

Doamne, fă ca eu să împlinesc Rugăciunea cu sârguinţă, ca şi o parte din urmaşii mei! Şi primeşte ruga mea, Doamne!

Doamne, iartă-mi mie şi părinţilor mei şi dreptcredincioşilor în Ziua în care se va face socoteala.”

(Coran, Surat Ibrahim, 35-41).

Cu adevărat, numai un caracter nobil şi un suflet curat ar fi putut  naşte asemenea cuvinte si l-a răsplătit pe el Domnul său şi l-a înălţat peste oamenii timpului său:

„Şi (aduceţi-vă aminte) când pe Avram l-a încercat Domnul său cu cuvinte şi le-a împlinit şi a zis (Allah): „Eu te fac peste oameni Imam (conducător spiritual)”. A întrebat: Şi pe scoborâtorii mei? I-a răspuns: Nu-i priveşte legământul Meu pe cei nelegiuiţi”

(Surat al-Baqara, 124) şi

“Allah i-a ales pe Adam, pe Noe, familia lui Avraam şi familia lui Imran peste toate lumile (din vremea lor)

Ca scoborâtori unii din alţii. Allah este cel care Aude Totul şi este Atoateştiutor”

(Surat al-Imran 33, 34) şi

“Avraam a fost un călăuzitor supus lui Allah, dreptcredincios, şi nu a fost dintre politeişti;

El a fost mulţumitor faţă de binefacerile Lui şi El l-a ales şi l-a călăuzit pe un drum drept

Şi i-am dăruit Noi bună parte în această lume, iar în Lumea de Apoi va fi el printre cei drepţi

Apoi ţi-am revelat Noi: „Urmează religia lui Avraam cel dreptcredincios, care nu a fost dintre politeişti!”

(Surat An-Nahl, 120-123)

Şi pe măsură ce te afunzi în cunoaşterea lui Avraam (Pacea lui Allah fie asupra sa!), imaginea-i din ce în ce mai luminată...

Viaţă sa s-a conturat ca o străduinţă neîntreruptă pe calea propovăduirii Unicităţii Domnului său şi a supunerii  faţă de Acesta. El era întotdeauna gata să se jertfească pânâ la ultima picătură de sânge pe calea Unicului şi de-a Pururi Veşnicului său Stăpânitor.

Civilizaţia în contextul căreia Avraam avea să vadă lumina zilei era aceea in care oamenii ratacisera calea cea dreapta si se închinau idolilor necuvântători şi neputincioşi ciopliţi în piatră.

*

*          *

Şi vremea trecea nestingherită şi se ridica Avraam flăcău în mijlocul neamului său. Şi îi privea gânditor cum se aşează, se pleacă şi se-nchină în faţa unor bucăţi de piatră, bine şlefuite chiar de ei înşişi ceva mai înainte.

Şi-l măcina pustietatea şi goliciunea lăuntrului său  şi o sete imensă de supunere şi adorare. – Dar cui?

Se uita la poporul său şi-nţelegea că nu te poţi supune şi nu poţi lua drept Domn o neînsemnată de bucată de piatră pe care chiar tu însuţi o lustruisei mai înainte. – Ce fel de Domn să fie acesta pe care eu însumi l-am creat?! Cum să mă-nchin lui şi să mi-l consider superior când existenţa lui depinde de cheful (ori necheful) meu de a ciopli amărâta aia de bucată de piatră?!

Cui să se închine, oare?! – Şi-a ridicat ochii deasupra sa, spre cer, şi a-nceput să-şi caute Stăpânitorul de care avea atâta nevoie.

Când s-a lăsat noaptea, a văzut el o stea strălucind şi a zis: „Acesta-i Domnul meu”, dar foarte curând ea a apus şi a zis Avraam: „Eu nu-i iubesc pe cei care apun!”. – Cum să-i fi fost Domn acela care-i prezent doar o mică parte din noapte şi-apoi dispare? Ce fel de Stăpân să-i fi fost acesta a cărui prezenţă era (în timp) mai scurtă decât a sa însuşi?!

Tot cugetând, a văzut el răsărind Luna şi, bucurându-se, a zis: „Acesta-i Domnul meu!”. În zori, însă, şi Luna a apus şi deznădejdea i-a împânzit iarăşi  sufletul. Şi aceasta îl părăsise. Nici ea nu i-ar fi putut fi Domn...

Şi nu ştia nici unde, nici cine este acest Domn al său. Îl căutase, însă, şi-i aflase prezenţa cu puterea sufletului şi-a gândului său. Îl putea simţi şi gândi în tot ceea ce se afla în jurul său, înfiorându-l de mirare.

Nu ştia, însă, nici unde..., nici cine este acest Domn... Şi-a început să-L cheme, zicând: ”Dacă Domnul meu nu mă călăuzeşte, voi fi din neamul celor rătăciţi!”

În zori, când Soarele a răsărit, a crezut Avraam că Domnul său i-a răspuns şi a zis: „Acesta este Domnul meu! Acesta este mai mare!”

Peste zi şi soarele a apus.  A înţeles atunci Avraam  – nimic din ceea ce zărise sau ar fi putut zări înconjurându-l nu-i putea fi Domn. Nici idolii ciopliţi în piatră, nici stelele, nici Soarele şi nici Luna nu-i puteau fi Stăpâni.

Nu se putea închina la ceea ce crease cu proprii-le-i mâini. Şi nu putea fi robul a ceva ce avea să plece după o anumită oră din zi sau din noapte... – Când acesta e plecat, cui să i se supună?!

„Altcumva trebuie să fie acel Adevărat Stăpânitor... (gândea Avraam) El trebuie să fie veşnic, permanent acolo, undeva, peste tot... El trebuie să fie în spatele, adică la izvoarele a tot ceea ce există... Şi el trebuie să fie mai mare decât tot ceea ce El a creat...

A priceput Avraam acestea şi şi-a curăţat sufletul de orice urmă de necredinţă ori strâmbă credinţă. S-a-ntors apoi spre poporul său şi le-a zis oamenilor: „O, neam al meu! Eu nu sunt vinovat pentru nimic din ceea ce voi îi asociaţi acestui Unic Stăpânitor! (Eu mă despart acum de credinţa voastră.) Şi eu îmi îndrept faţa cu credinţă (, supunându-mă,) doar către Acela care a creat cerurile şi pământul. (Iar credinţa mea e definitivă), eu nu voi mai fi niciodată dintre aceia care-I fac asociaţi!”

#

#          #

Şi i-a venit lui Avraam adevărul despre Domnul său.

Şi, prin minunata şi măreaţa sa fire, a simţit nevoia şi obligaţia morală de a-l împărtăşi neamului său. Un adevăr ca acesta nu putea fi ascuns!

Şi cel mai apropiat şi mai drag dintre aceştia îi era tatăl său.

A purces într-o bună zi la acesta cu inima luminată, dar chircită de sfială şi i-a spus:

-               O, bunul meu tată! Iei tu idolii (aceste bucăţi de piatră neînsufleţite şi neputincioase) drept zei (la care te închini)? (Iertată să-mi fie îndrăzneala, dar...) eu te văd pe tine şi pe neamul tău într-o rătăcire  limpede.

O, mult iubitul meu tată! Aud oare aceste pietre? Văd oare aceste pietre? Oare îţi pot fi ele de vreun folos? Pentru ce te chinui tu la ceea ce nu aude, nu vede şi nu-ţi poate fi de nici un folos?

Dragul meu tată, mi-a venit mie ştiinţa care nu ţi-a venit ţie. Deci urmează-mă şi te voi călăuzi pe un drum drept (venit de la Stăpânul nostru Cel Unic, al tuturor)!  

Şi a continuat cu din ce în ce mai multă durere:

-               O, tată al meu! Nu te închina la Şeitan căci el a fost răzvrătit împotriva Stăpânului nostru Cel Milostiv! (Mi se frânge inima de durere şi) mă tem (pentru tine) ca nu cumva să te atingă o pedeapsă de la Cel Milostiv şi să devii un aliat al lui Şeitan...

A aşteptat acesta până ce fiul său a terminat ceea ce avea de spus, apoi i-a răspuns înfuriat şi mâhnit:

-               O,  Avraam! Oare îndrăzneşti tu să te lepezi de zeii mei?! Încetează sau vei fi alungat cu pietre! Du-te departe de mine şi să nu mi te-apropii vreme îndelungată!

Şi-a fost alungat Avraam de tatăl său. Inima-i era sfâşiată de supărarea pe care i-o adusese tatălui său  şi-l durea nespus ignoranţa acestuia. Credinţa însă-i rămăsese neştirbită. S-a îndreptat spre el şi i-a zis:

-               Din  partea mea vei avea numai pace! (Şi nu mă voi împotrivi ţie.) Şi mă voi ruga de iertare la Domnul meu pentru tine, căci El este binevoitor cu mine. Eu, însă, mă despart acum de voi şi de ceea ce adoraţi în locul lui Allah. Şi voi purcede spre a-l chema pe Domnul meu (în rugăciune).

Era Avraam blând şi milos şi tatăl său îi era nespus de drag, însă puterea credinţei sale şi Cel spre care-şi îndrepta ochii, căutându-L, erau mult mai măreţe decât dragostea  fiului pentru părintele său.

Şi s-a despărţit Avraam de tatăl său şi de neamul său şi a pornit pe Calea Domnului său, spre Îndurarea Acestuia.

#

#          #

Şi în nenumărate rânduri a încercat Avraam să-şi aducă poporul pe calea cea dreaptă şi să-l îndepărteze de practica necugetată a adorării acelor idoli ciopliţi în piatră.

Şi le-a zis, întărindu-şi hotărârea de a stărui pe drumul dreptăţii şi al adevărului pe care Domnul său i-l dezvălui-se:

-                     Eu  mă dezic de aceia la care vă închinaţi voi, în afară de Cel care m-a făcut pe mine şi mă va călăuzi.

Şi în zadar s-a străduit să deschidă ochii înceţoşaţi ai neamului său şi să-i facă să priceapă nimicnicia acelor amărâte de pietre.

A mers într-o zi la aceştia şi la tatăl său şi le-a zis:

-                     Ce spuneţi voi că sunt aceste chipuri la care vă închinaţi? De ce credeţi în ele?

Iar ei au răspuns cum că aşa i-ar fi găsit pe părinţii lor adorând şi, deci, ei continuau astfel tradiţia.

Şi le-a răspuns Avraam:

-                     Într-adevăr voi şi părinţii voştri sunteţi într-o rătăcire învederată.

Îndârjiţi, însă, în necredinţa lor, aceştia se arătară bănuitori. Zeflemitor, îl întrebară dacă ceea ce le vestea era adevărul sau... nu cumva el era unul dintre cei ce vorbeau despre Divinitate glumind (adică doar înşirând minciuni, fără nici un grăunte de adevăr).

Se-ntoarse Avraam către aceştia şi le spuse:

-                     Nicidecum! (În ignoranţa în care vă aflaţi, departe va fi de voi priceperea acestui limpede Adevăr - ) Domnul vostru este Stăpânul cerurilor şi al pământului, Care le-a creat pe ele! Eu (nu) sunt (decât) unul dintre aceia care vă mărturisesc vouă despre aceasta. Şi oare vă împotriviţi mie în privinţa lui Allah?! Cum adoraţi voi aceste chipuri cioplite în piatră când El este Cel ce v-a creat pe voi, precum şi ceea ce voi faceţi?! (Voi, cu-adevărat, sunteţi rătăcăţi!)  Şi jur pe Domnul meu! După ce vă veţi întoarce spatele, îndepărtându-vă, eu voi urzi împotriva idolilor voştri! (Poate că aşa veţi pricepe!)

Şi şi-a ţinut Avraam promisiunea.

Într-una din zilele în care neamul său obişnuia să se întâlnească pentru o oarecare sărbătorire, s-a arătat Avraam in neputinta de a merge şi n-a răspuns cererii tatălui său de a-l însoţi.

În acea vreme idolii lor rămăseseră singuri. Ştiind acestea, s-a îndreptat Avraam către altarul idolilor. A apucat un târnăcop şi a început să-i lovească, doborându-i până la ultimul, în afara celui mai mare dintre aceştia.

I-a aşezat apoi în aşa fel încât să pară că cel ce rămăsese nevătămat era cel ce făcuse tot acest prăpăd şi a aşezat şi târnăcopul în apropierea sa. Apoi s-a îndepărtat de acel loc, aşteptând sosirea oamenilor.

Se gândea că, astfel, neamul său va pricepe (poate) neînsemnătatea acelor biete bucăţi de stană. Ele nu putuseră nici măcar să-l oprească pe cel ce le nimicise. Nu-şi puteau, deci, a-şi fi de vreun ajutor nici măcar lor înşile. Atunci, cum le-ar fi fost, oare, posibil să-i protejeze pe cei ce le adorau?! Ce fel de folos ar fi putut avea aceştia de pe urma lor?! Care să fi fost rostul întregii străduinţe pe care-o depuneau în adorarea lor? - Văzând toate acestea cu ochi limpezi, n-ai fi putut nici măcar să-ţi imaginezi pe cineva sperând la ajutorare din partea lor.    

Şi s-au întors cei din neamul lui Avraam la locul lor de rugăciune. Şi mare le-a fost mâhnirea când şi-au zărit idolii nimiciţi. Îngroziţi şi uimiţi, cu feţele înlemnite de spaimă, s-au întors unii spre alţii întrebându-se cine-ar fi putut face toate acestea.

După ce s-au mai dezmeticit un pic, şi-a amintit unul dintre ei cum că ar fi auzit un tânăr, pe numele său Avraam, vorbindu-le de rău idolii. Au trimis după acesta şi a sosit Avraam, hotărât să ducă la bun sfârşit îndrăzneţul său ţel de a-şi trezi neamul din ignoranţă.  

Şi l-au întrebat ei:

-                     Oare tu eşti cel ce a îndrăznit să facă acestea?!

Şi a răspuns Avraam:

-                     Nici gând! Cel mai mare dintre ei a făcut aceasta. Şi dacă nu mă credeţi pe mine, întrebaţi-l pe el!

Nedumeriţi, s-au întors oamenii spre ei înşişi şi şi-au zis: „Cum i-am putea întreba pe aceştia?! Noi ştim prea bine că ei nu vorbesc... Cum ar putea ei  să-şi fie martori lor înşile?!” Licări atunci în inimile lor adevărul şi-şi spuseră: „Aşadar aceştia (idolii) sunt cei nelegiuiţi!” Mânia şi îndârjirea le împânziseră, însă, minţile şi adevărul nu le putea birui. Se încăpăţânau să rămână în nesăbuinţa lor. Se întoarseră către Avraam  şi-i ripostară:

-                     Tu ştii prea bine că ei nu pot vorbi!

Acesta era răspunsul pe care-l aştepta Avraam pentru a le răspunde:

-                     Dar oare voi vă închinaţi, în loc de Allah, la ceva ce nu vă este de nici un folos şi nici nu vă poate face nimic rău? Uff! Pentru voi şi pentru tot ceea ce adoraţi în loc de Allah! Oare voi (chiar) nu pricepeţi?

S-a întors apoi către idolii lor şi le-a zis: „Voi nu mâncaţi? De ce nu vorbiţi?” şi s-a năpustit asupra lor lovindu-i cu mâna dreapta.

Atunci oamenii s-au aruncat asupra lui şi au zis:

-                     Dacă într-adevăr doriţi să-i ajutaţi pe idolii voştri, faceţi ceva pentru aceştia, iar pentru acest necugetat ridicaţi un altar să-l ucidem în flăcări!

Dacă ar fi ştiut ce le pregătise Domnul lui Avraam...!

Departe de a fi ucis de văpaia mistuitoare a focului, Avraam a stat în mijlocul acestuia şi a ieşit din el teafăr şi nevătămat. Slăvit să fie Domnul lui Avraam! Cu adevărat El e Cel ce Îşi e de ajuns Sie Însuşi şi El e Pavăză pentru supuşii Săi.

El îi ceruse focului să fie răcoare şi linişte pentru Avraam. Astfel, vicleneala necredincioşilor nu putuse avea sorţi de izbândă!

*

*          *

Şi toate semnele pe care i le-a arătat Domnul Său lui Avraam şi puterea de a pricepe cu care a fost înzestrat, i-au sporit acestuia credinţa şi i-au întărit-o.

De-acum, orice cugetare a sa şi orice gând se reuneau toate într-un singur Adevăr – Unicitatea Domnului său şi Înţelepciunea Sa.

Nici măcar n-ar fi putut îndrăzni să izvorască în mintea sa gândul cum că ar exista ceva de care Domnul său n-ar fi fost capabil. - El era Cel Atotputernic.

Un om ca Avraam, capabil de o credinţă atât de curată şi de o supunere atât de profundă precum acesta, nu şi-ar fi putut permite lui însuşi să pună la încercare puterea Domnului său.

El stăruia însă necontenit pe drumul încercării de a îşi întării credinţa. Deseori se apropia smerit (în rugăciune) de Domnul său şi îi cerea să-i descifreze nebănuitele taine ale Atotputerniciei Sale. Se temea Avraam că, nepricepându-le, toate aceste neînţelesuri i-ar fi putut sădi în suflet un grăunte fie şi cât de firav de îndoială.

Şi într-una din zile, i-a zis Avraam Domnului său:   

„O, Doamne, arată-mi mie! Cum îi readuci la viaţă pe cei morţi?!”

Şi i-a răspuns Domnul său: „Tu tot nu crezi?!”

El s-a cutremurat de sfială şi a zis: „O, Doamne! Ba da(cred)! (Departe de mine fie necredinţa!) Ci (vreau) numai să se liniştească inima mea!”

Atunci i-a zis Domnul său: „Ia patru păsări şi taie-le mărunt, apoi pune pe fiecare munte o bucată din ele, apoi cheamă-le şi ele vor veni la tine în grabă.”

Şi ele s-au întors la Avraam, întomai aşa cum îi vestise Dreptul său Domn, cel Atotputernic şi Înţelept.

*

*          *

Şi domnea în vremea lui Avraam un rege îngâmfat şi plin de sine.

Prea i se dusese faima şi prea supuşi îi erau cei pe care-i stăpânea. Nu mai avea el timp să se gândească şi la faptul c-ar putea exista cineva pe lumea asta (sau pe vreo oricare altă lume) care l-ar putea măcar egala.

Ajunsese şi la urechile lui vestea despre „un anume” Avraam, care îşi pomenea necontenit Domnul, care, după spusele lui... ar fi fost „Unicul Stăpân”, „Măreţul”, „Preaînaltul”, „Cel de ajuns pentru Sine Însuşi, care nu are nevoie de nimeni şi de nimic”.

Gândi regele îndelung la acest „nou adversar” al său şi-ntr-una din zile trimise după Avraam. Vroia să audă cu urechile lui despre cine vorbea. – „Cine ar fi fost acela care s-ar fi putut ridica deasupra regelui? Cine să fi avut îndrăzneala să se socoate mai presus decât însuşi stăpânitorul? Cine era acest „Domn”? Şi cine era acest Avraam care vorbea nestingherit despre „El”?!” – Ardea de nerăbdare să afle răspunsul la un şir nesfârşit de întrebări. Prea rănit îi fusese orgoliul...!

Şi sosi Avraam, stăpân pe sine şi hotărât, încrezător până la ultima picătură de sânge care-i curgea prin vene în Atotputernicia adevăratului său Domn. El îşi dezvăluise odată pentru totdeauna credinţa în faţa neamului său, atunci când spusese: „Eu nu mă tem de ceea ce-i alăturaţi voi (lui Allah), căci numai ce voieşte Domnul meu (se întâmplă)! Domnul meu cuprinde totul cu ştiinţa (Sa).”  

Avea el oare să se teamă acum de un biet rege pământesc?! Unicul şi Adevăratul Stăpân al cerurilor şi al pământurilor, al vieţii acesteia şi a celei de după moarte era Cel ce-i deschidea calea şi-i era Pavăză pe drumul său.       

Privindu-l batjocoritor, îi spuse regele:

-                     Ce poveşti înşiri tu despre „Domnul” tău? Cine e el şi... ce-i atât de minunat în ceea ce el poate să facă?!

Fără a se semeţi pentru înţelepciunea sa şi fără a răspunde zeflemelii, vesti Avraam adevărul ce îi venise de la Domnul său:

-                     Domnul meu este Acela care dă viaţă şi ia viaţa.

-                     Ha! Hîm! Şi eu pot să dau viaţa şi să iau viaţa! Uite!...

Îl privea Avraam cum se semeţea şi-i simţea inima încremenită ca stânca. Într-adevăr acest rege era dintre cei pierduţi! Orice adevăr i-ar fi străpuns auzul n-ar fi ajuns niciodată în miezul viu al sufletului său. Acesta fusese ferecat în mantia de nestrăpuns a prea plinului de sine şi a ignoranţei.

-                     Dacă numai pentru aceasta tu ţi-l iei drept „Domn” zici...Ha... Şi eu pot face aceasta! Cu ce e el mai presus decât mine?! Şi... dacă vrei... chiar acum! Pot să cer să se aducă din temniţele mele doi condamnaţi la moarte. Voi ordona ca unul dintre ei să fie ucis. – Voi lua astfel viaţa! Şi... (continuă mustăcind batjocoritor)... tot aşa pot să cer ca unul dintre ei să fie eliberat. – Am dat astfel viaţa! – De unde vine atunci „Atotputernicia” aşa-zisului acest „Unic Stăpânitor”, dacă însuşi Preaminunatul Rege poate face tot ceea ce face şi el?! Ha ha ha...

 Era el, cu adevarat, dintre cei de-a pururea pierduţi.... Ar fi fost doar pierdere de vreme încercarea de a-l face să priceapă minunea dării şi luării vieţii de către Domnul său... Se mulţumi doar să încerce să-nchidă orice fel de vorbă cu acesta şi-i spuse:

-                     Unicul Domn căruia eu mă supun face ca soarele să vină de la Răsărit. Poţi tu, oare, să-l faci să vină de la Apus?!

Şi rămase regele descumpănit în nesăbuinţă lui. Cum oare să fi putut?!

*

*          *

Şi Îşi preţuieşte Domnul lui Avraam supuşii. Şi a fost Avraam binecuvântat în această lume şi el va avea un loc măreţ în lumea de apoi, aşa cum Însăşi Domnul său a vestit.

Într-una din minunatele sale zile, nişte străini au bătut la uşa lui Avraam.

I-au vestit: „Pace!” şi el le-a răspuns:

-                     Pace vouă, oameni necunoscuţi!

I-a poftit apoi în casă şi a dat degrabă fuga la familia sa, întorcându-se cu un viţel gras cu care îi îmbie.

Văzându-i că nu se apropie de mâncare, a fost cuprins de frică şi i-a întrebat:

-                     Voi nu mâncaţi?! 

Şi cum oare să fi mâncat ei?! - Ei nu erau orice fel de călători, ci îngeri trimişi de Domnul său spre a-i vesti lui Avraam. Şi-i spuseră:

-                     Nu  te teme!

Veniseră să-i vestească naşterea în casa sa a lui Isaac, un băieţel plin de învăţătură şi un fecior înţelept.

Cînd auzi acestea, bătrâna sa nevastă, începu să-şi lovească obrajii şi să se tânguiască:

-                     O biată bătrână amărâtă ca mine...o babă stearpă! Cum să am eu un fiu?!

Şi zise Avraam: 

-                     Îmi aduceţi voi mie veste bună când m-au cuprins bătrâneţile? Ce veste bună să-mi aduceţi?

-                     Îţi vestim Adevărul, deci nu fi dintre acei care deznădăjduiesc!

si le răspunse:

-                     Dar cine deznădăjduieşte în privinţa îndurării Domnului său decât cei rătăciţi?

Iar din marea îndurare a Domnului său, el nu era dintre rătăcitori.

După ce Avraam primi vestea cea bună, îi întrebă despre motivul venirii lor. Îl înştiinţară astfel cum că fuseseră trimişi pentru nimicirea oamenilor neamului lui Lot, care se întrecuseră pe ei înşişi în desfrâu şi necugetare.

Auzind acestea, inima lui Avraam se strânse de spaimă pentru Lot şi familia lui, căci îl ştia pe acesta dintre cei dreptcredincioşi. Şi slăvit fie Domnul lui Avraam, cu adevărat el nu-şi părăseşte niciodată supuşii. Cei trimişi la Avraam aveau să meargă apoi la Lot pentru a-l înştiinţa. Astfel, el şi familia sa erau izbăviţi de pedeapsă, în afara soaţei sale, cea cu adevărat dintre cei nelegiuiţi.

Şi a încercat Avraam, blând, căinător şi rugător, să se apropie de Domnul său, rugându-l  în apărarea neamului lui Lot, dar i-a răspuns Preaînţeleptul:

„O, Avraam, renunţă la aceasta, căci hotărârea Domnului tău a venit, iar asupra lor se va abate o pedeapsă nestrămutată.”

Şi aşa a fost…

*

*          *

Şi era Avraam cu totul încredinţat Domnului său. Şi nimic nu i-ar fi putut sta în drum atunci când Acesta l-ar fi chemat. – Nici  despărţirea de mult iubitul său tată, nici ruperea de neamul său şi nici chiar dezrădăcinarea sa şi părăsirea pământului pe care tălpile sale învăţaseră să umble. - Domnul său era Cel cu adevărat Măreţ, mai presus de tot şi de orice.

Fu rupt Avraam de neamul său datorită credinţei sale nestrămutate în Unicul Stăpânitor. El şi cei care se încredeau în el, împreună cu Lot, se văzură astfel nevoiţi să-şi părăsească, de dragul Domnului lor, căminele.

Porniră împreună spre locul binecuvântat pe care Stăpânitorul li-l arătase, si aceasta era cea dintâi pelegrinare a lui Avraam.

Vremea trecea, bătrâneţile-l ajungeau şi Avraam nu avea încă un fecior căruia să-i lase moştenire Înţelepciunea  pe care i-o dezvăluise Domnul său.

Atunci, Avraam se casatori cu Hager si astfel i-l dărui Cel Preaînalt şi Preamăreţ pe Ismail.

Într-o bună zi, intră Avraam la cea de-a doua soţie a sa, Hager, şi-i spuse să pregătească cele de trebuinţă şi să-şi ia pruncul în braţe, pentru că, într-adevăr, ei aveau să călătorească.

Zis şi făcut. Şi porniră la drum  Avraam, soţia sa şi fiul lor, încă sugar, Ismail.

Şi merseră, şi merseră, până ce ajunseră în inima pustiului (în zona cunoscută în zilele noastre a fi cuprinsă de oraşul Mekka din Arabia Saudită). 

Atunci se opri Avraam. Îi dădu soţiei sale un burduf de apă şi nişte curmale şi dădu să plece.

Când ea înţelese, însă, ceea ce vroia să facă, îşi înşfăcă pruncul şi alergând în urma lui, începu să se tânguiască:

-                     Unde te duci?! Cui ne laşi, oare, pustii şi înstrăinaţi, în locul ăsta sterp, fără ţipenie de om şi fir de verdeaţă?!?

Însă Avraam îşi mergea nestrămutat plecarea şi-atunci îl întrebă Hager:

- De la Domnul tău ţi-a venit, oare, ştiinţa acestei pelegrinări?

Atunci el o privi şi încuvinţă.

Atunci ea îşi strânse fiul la piept şi făcu cale întoarsă, încredinţându-se pe deplin Domnului său, întocmai ca şi Avraam atunci când, apropiindu-se de Domnul său, s-a rugat, zicând:

„Doamne, fă această ţară un loc sigur şi fereşte-mă pe mine şi pe fiii mei să nu-i adorăm pe idoli!

Doamne, ei i-au dus în rătăcire pre mulţi oameni. Cel ce mă va urma va fi dintre ai mei, iar cel ce nu mi se va supune..., Tu eşti Iertător şi Îndurător.

Doamne, eu am aşezat o parte dintre urmaşii mei (Ismail şi urmaşii săi) într-o vale fără verdeaţă, în apropiere de Casa Ta cea Sfântă. Doamne, pentru a împlini ei Rugăciunea! Şi fă inimile unor oameni să încline cu dragoste către ei şi dă-le lor din roade spre vieţuire, poate că ei vor fi mulţumitori.

 Doamne, tu ştii şi ce ţinem ascuns şi ce lăsăm să se vadă, căci nu-I este nimic ascuns lui Allah, nici de pre pământ şi nici din cer.

Laudă Domnului meu, care mi i-a dat mie, în ciuda bătrâneţelor mele, pe Ismail şi pe Isaac! Domnul meu este Cel care aude rugăciunile.

Doamne, fă ca eu să împlinesc Rugăciunea cu sârguinţă, ca şi o parte din urmaşii mei! Şi primeşte ruga mea, Doamne!

Doamne, iartă-mi mie şi părinţilor mei şi dreptcredincioşilor în Ziua în care se va face socoteala.”

Şi Slăvit fie Domnul lui Avraam, Unicul, Cel fara egal! Cei ce s-au încredinţat Lui nu sunt niciodată pierduţi.

Acestea sunt cateva dintre evenimentele cu care a fost presarata viata nobilului nostru profet Avraam (Ibrahim – Pacea lui Allah fie asupra lui!) si am mai putea avea încă o grămadă de povestit – despre cum el a ridicat împreună cu fiul său primul lăcaş de cult cunoscut în istoria omenirii (Al-Ka’abah) ce dăinuieşte până astăzi în oraşul Mekka din Arabia Saudită; despre cum el a fost cel ce a instituit obiceiul pelerinajului la această Casă Sfântă... şi încă o grămadă de alte lucruri...pentru astazi, insa, o sa ne oprim aici...

Si asa cum bine am vazut, cu adevărat Avraam este un model de om. Întreaga sa viaţă este o lecţie de bună-cuvinţă, înţelepciune şi supunere faţă de Unicul şi Absolutul Stăpân al tuturor lumilor.

Şi am putea trage nenumarate foloase si învăţaturi de la Avraam (Pacea lui Allah fie asupra sa!) pe marginea povestioarelor vietii sale,  dupa cum urmeaza:

·                    Însăşi credinţa şi raportarea la Divinitate este o chestiune de căutare personală, de descoperire prin cugetare şi câştigare a credinţei prin convingere, şi nu prin tradiţie.

·                    Tradiţia nu este întotdeauna cea mai eficientă cale de preluare a adevărului despre tine, despre viaţă şi rostul tău în această lume.

·                    Informaţiile preluate prin perpetuarea tradiţiilor pot  induce comportamente eronate. Acestea pot fi consecinţa a cel puţin două tipuri de factori: 1. eronarea acestora prin trecerea timpului; şi 2. nefericita neajungere a înainţaşilor la priceperea corectă, adecvată, a realităţii.

·                    Obligaţia oricărui om ajuns la maturitate este de a cerceta adevărul ori neadevărul mijloacelor de satisfacere a necesităţilor sale ce îi sunt oferite de societatea în care trăieşte.

·                    Tendinţa de apropiere, prin supunere, a omului de Divinitate (ca Forţă Superioară şi Atotputernică) în încercarea sa de a-şi anula permanenta resimţire a autoinsuficienţei sale, este cea care conturează în modul cel mai sensibil viaţa omului. Şi dacă întregul traiect al vieţii omului se construieşte în jurul acestei tendinţei, atunci omul este pe deplin responsabil (în primul rând faţă de sine însuşi) de adevărul ori neadevărul drumului pe care-l urmează în acest sens.

·                    Cunoaşterea adevărată de care omul este capabil presupune două tipuri de obligaţii: 1. precedente actului cunoaşterii - faţă de sine însuşi, de posibilităţile sale de cunoaştere, de folosirea eficientă a acestora şi de dreptul său de a-şi trăi viaţa într-un mod eficient şi de a ajunge la o destinaţie dezirabilă; şi 2. care urmează actului cunoaşterii – faţă de ceilalţi oameni, de a afla despre adevăr şi de a-şi începe căutarea întru aflarea adevărului prin puterea propriei lor minţi.

·                    Cel mai drept drum spre câştigarea unei credinţe adevărate şi de nestrămutat presupune: 1. cugetarea despre adevăr (întrebarea despre acesta); 2. căutarea adevărului cu puterea minţii tale; 3. aflarea adevărului; 4. eliberarea de orice formă de necredinţă ori strâmbă credinţă; 5. sădirea şi întărirea în sufletul tău a credinţei prin anularea (prin intermediul cunoaşterii) a oricărei îndoieli ce ţi-ar putea ştirbi credinţa.

·                    Niciodată orgoliul, îngâmfarea şi preaplinul de sine nu pot descrie atitutinea favorabilă cunoaşterii.

·                    Primul pas spre descoperirea celui ce ţi-ar putea fi cu adevărat pavăză în completarea lipsurilor tale este priceperea faptului că tu însuţi eşti limitat, nevoiaş şi non-suficient ţie însuţi (te afli întotdeauna în lipsă de cineva sau de ceva).

·                    Niciodată credinţa unui om nu va putea fi cu adevărat puternică, decât atunci când aceasta va fi câştigată prin convingere logică.

·                    Odată câştigată credinţa, toată viaţa omului şi tot ceea ce i se iveşte acestuia în drumul său este văzut ca purtând pecetea Măreţiei şi Atotputerniciei Domnului său Cel Unic.

·                    Credinţa adevărată nu poate include îndoiala supusului în ceea ce priveşte Atotputernicia Stăpânului său. Iar dacă această îndoială există, totuşi, fie credinţa nu este cu adevărat puternică, fie stăpânul ales nu este Cel cu adevărat Stăpân.

·                    Credinţa adevărată este nestrămutată în acceptarea vestirii vrerii şi deciziei Unicului Stăpân, chiar dacă de multe ori acestea vin să contrazică puterea de înţelegere şi pricepere a unui biet muritor.

·                    Credinţa adevărată implică nenumărate sacrificii, ea fiind întotdeauna cercată de situaţiile în care ne pune viaţă şi drumul drept nu e niciodată cel mai uşor.

·                    Odată ajuns la priceperea adevărului, omul are obligaţia morală de a-l împărtăşi şi celorlalţi.

·                    Niciodată, însă, împărtăşirea adevărului nu se poate face semeţindu-te, fiind batjocoritor ori arogant. Dimpotrivă, calea cea mai dreaptă este aceea a smereniei, fiind hotărât, a sfielii, fiind puternic încrezător în adevărul pe care l-ai dobândit şi a vestirii, fiind convins de imposibilitatea silirii la credinţă.

·                    Împărtăşirea adevărului (pe care tu l-ai dobândit prin punerea în valoare a propriilor tale posibilităţi de cunoaştere) trebuie să uzeze de mijloacele adecvate nivelului de înţelegere al celor cărora te adresezi.

·                    Cea mai eficientă cale de împărtăşire a adevărului este îmbinarea încercării de a-i face pe ceilalţi să priceapă, atât logic, cât şi practic, corectitudinea ori nu a drumului pe care ei merg. Numai pricepând aceasta ei se vor putea deschide apoi spre căutarea, prin cugetare, a drumului corect.

·                    Calea cea mai dreaptă de răspândire a adevărului pe care tu l-ai câştigat este de a vorbi pe limba (adică la nivelul de înţelegere) al celui ce te ascultă; şi nu poţi face aceasta decât după ce credinţa pe care ai câştigat-o este cu adevărat puternică şi statornică în inima, în gândurile şi în faptele tale, în tot ceea ce marchează întreaga-ţi viaţă.

·                    Şi pentru ca credinţa să se poată obiectiva în viaţa noastră de zi cu zi într-un sens favorabil, trebuie să înţelegem cu claritate următoarea chestiune. – Cea mai pură formă de manifestare a puterii credinţei este predarea totală, prin supunere, Voinţei Divinităţii. Aceasta, însă, nu înseamnă nici pe departe inconştienţă, ci doar recunoaşterea Atotputerniciei şi Supremaţiei acestei Unice Divinităţi.

.

·                    Până la a ne preda Voinţei Supreme a Unicului Stăpânitor, trebuie să apreciem mai întâi consecinţele faptelor noastre, să alegem cea mai eficientă manieră de a acţiona în atingerea scopurilor pe care le avem, să ne luăm toate măsurile de siguranţă pentru atingerea efectelor scontate şi, abia apoi, să ne predăm pe deplin încrezători Voinţei Divinităţii.

·                    Câştigarea credinţei adevărate pune în om valoare şi-l îl ridică pe acesta pe cele mai înalte culmi ale omeniei şi bunei-cuvinţe.

·                    Şi dintre calităţile unui om de valoare, întâlnim la Avraam:

o        atitudinea avută faţă de părinţi, chiar şi atunci când n-a ajuns şi la aceştia înţelepciunea de a vedea adevărul, ori merg pe un drum pierdut. Întotdeauna ei rămân părinţii noştri pe care-i iubim şi-i respectăm şi ne îngrijim de ei şi de soarta lor, fără a ne seca omenia din suflet umplându-ne inima cu  resentimente faţă de aceştia.

·                    Orice ar fi, ei rămân părinţii noştrii. Asta nu înseamnă, însă, că, din respect şi afecţiune pentru ei, noi avem să urmăm drumul lor, chiar dacă acesta este greşit.

·                    Dincolo de datoriile avute faţă de părinţii noştri, avem faţă de noi înşine obligaţia de a afla adevărul şi de a merge pe drumul acestuia. Apare apoi obligaţia şi faţă de aceştia de a le împărtăşi adevărul ce ni s-a dezvăluit şi de a continua să-i respectăm şi să-i iubim, indiferent de decizia pe care aceştia au luat-o în drumul lor.

·        Omenia înseamnă grijă şi ocrotire pentru semenii tăi; iar aceasta poate începe de la a-i oferi o sorbitură de apă şi un dumicat de pâine călătorului însetat şi înfometat, până la a încerca ferirea de nenorocire a celor păscuţi de aceasta.

 Il rugam pe Allah Preaslavitul si Preainaltul sa ne faca pe fiecare dintre noi castigatori in aceste binecuvantate zile si sa ne faca dintre cei ale caror cantare s-au umplut de fapte bune si ale caror pacate au fost sterse si sa ne binecuvnateze cu privilegiul de a fi cat mai curand cu putinta oaspetii Preainaltului nostru Domn, in Pelerinaj la Preasfanta Sa Casa, la Ka'abah, de Aid Al-Adhaa.

Fie ca Allah Preaslavitul si Preainaltul sa ne calauzeasca si sa ne raspunda tuturor rugilor care aduc multumirea Sa si sa ne binecuvanteze pe fiecare dintre noi, precum si pe cei dragi noua cu o viata lunga, ca un prilej de a face cat mai multe fapte bune si de a aduce cat mai mult asupra noastra Multumirea lui Allah, si sa ne binecuvanteze dupa o viata lunga pe noi si pe cei dragi noua cu rostirea marturisirii de credinta in momentul mortii noastre, si sa faca mormintele noastre o Gradina dintre Gradinile Paradisului si sa ne binecuvanteze cu Paradisul fara a fi socotiti si cu compania profetului Muhammad (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa!) in Paradis si  cu fericirea de a privi la Preamareata Fata a lui Allah Preainaltul in cea mai inalta treapta a Paradisului, amin!

---

Sarbatoarea Sacrificiului. Binecuvantatele Zile de DhulHijjah. Povestea lui Avraam (Ibrahim, Pacea lui Allah fie asupra sa!)